Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă

sursa: † DOAR ORTODOX †

fotografii: Orthphoto

muzica: Schitul Lacu, Athos

“Doamne, strigat-am către Tine, auzi-mă; ia aminte la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine.
Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta; ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară.”

vedeți și

• Doamne, strigat-am către Tine (Psalmul 140 şi Psalmul 141)

Troparul la Întâmpinarea Domnului – [2 februarie]

sursa: † DOAR ORTODOX †

muzica: Daniel Gheorghe Anechitei

Bucură-te cea plina de dar, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că din tine a răsărit Soarele Dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei din întuneric: Veselește-te și tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în brațe pe slobozitorul sufletelor noastre. Cel ce ne-a dăruit nouă și învierea.

“Astazi sfintita Maica si cea mai inalta decat Biserica, la Biserica a venit, aratand lumii pe Facatorul de lume si Datatorul Legii, pe Care si in brate primindu-L batranul Simeon, bucurandu-se, ” strigat: “Acum slobozeste pe robul Tau, ca Te-am vazut pe Tine, mantuirea sufletelor noastre”.

În această zi Biserica sărbătoreşte un eveniment important din viaţa pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos. După patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii. După Legea lui Moise, femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului.

În acea vreme, Părintele şi dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie) trăia în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Sf. Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea.

Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a luat pe prunc în braţe şi mulţumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei: “Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel.” (Luca 2:29-32). Sf. Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: “Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.”

La Templu se afla şi proorociţa Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica lui Fanuel (3 februarie)” şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim.”

În icoana care reprezintă această sărbătoare proorociţa Ana ţine un pergament în mână pe care scrie: “Acest prunc a adus cerul şi pământul.” Înainte de naşterea lui Hristos, bărbaţii şi femeile drepte în credinţă trăiau cu speranţa venirii lui Mesia cel promis. Drepţii Simeon şi Ana, ultimii credincioşi din Legea Veche, au fost consideraţi vrednici de a-L întâmpina pe Mântuitorul în Templu.

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una din cele mai vechi sărbători religioase creştine. Noi avem slujbe închinate acestei sărbători, întocmite de sfinţii episcopi Metodie din Patara (+ 312), Chiril al Ierusalimului (+ 360), Grigorie Teologul (+ 389), Amfilohie din Iconium (+ 394), Grigore de Nyssa (+ 400) şi Ioan Hrisostom (+ 407). În ciuda originilor sale antice, această sărbătoare nu a fost prăznuită atât de fastuos decât din sec. al VI-lea.

În anul 528, în timpul împăratului Iustinian, un cutremur mare a ucis mulţi oameni în Antiohia. După această nenorocire au mai venit şi altele: în 541 a izbucnit o epidemie de ciumă groaznică în Constantinopol, omorînd mii de oameni în fiecare zi. În această perioadă de mari suferinţe au început să se facă slujbe speciale (litii) de izbăvire de rău, mai ales în timpul sărbătorii Întâmpinarea Domnului şi ciuma a încetat. Astfel, pentru a da slavă lui Dumnezeu, biserica a ridicat la un rang mai înalt această sărbătoare. Mai mulţi imnografi ai bisericii au împodobit această sărbătoare cu imnurile lor: Sf. Andrei Criteanul în sec. al VII-lea, Sf. Cosma Episcopul Maiumei, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Gherman Patriarhul Constantinopolului în sec. al VIII-lea şi Sf. Iosif Arhiepiscopul Tesalonicului în sec. al IX-lea.

Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Efrem Sirul (+379) [28 ianuarie]

Troparul Sfântului Efrem Sirul

Harul ce izvoraste din gura ta, cuvioase, a umplut de apele vietii Biserica si lumii a izbucnit raniri de cucernicie, revarsînd asupra noastra apa pocaintei. Ci, ­îmbatîndu‑ne cu cuvintele tale, parinte Efrem, roaga‑te lui Hristos Dum­nezeul nostru sa mîntuiasca sufletele noastre!

Acesta era din Mesopotamia, nascut la Nisibe, sirian de neam si din parinti crestini. A invatat carte la scoala siriaca, din Nisibe, iar cand persii au ocupat cetatea, scoala, pastrand limba siriaca, s-a mutat la Edesa, sub stapanire romana, pe la anul 360. A trait sub toti imparatii romani, incepand de la marele Constantin si pana la Valens (364-378).

A fost hirotonit diacon de episcopul Iacob din Nisibe si i s-a incredintat noua scoala siriaca din Edeea, care, sub conducerea lui, a cunoscut o mare stralucire. Traditia spune ca Sfantul Efrem a luat parte, tanar diacon fiind, ca si Sfantul Atanasie din Alexandria, la Sinodul din Niceea, la anul 325. Tot din tradite stim ca, fiind poftit de Sfantul Vasilie, in Cezareea Capadochiei, acesta, ca un semn de pretuire, l-a sfintit preot.

Fericitul Efrem era un poet, un cuvantator inflacarat, un aspru nevoitor si un om de rugaciune, iubitor de viata duhovniceasca. Prin poezia lui, el urmarea intarirea dreptei credinte in cei care o auzeau, contra ereziilor din vremea sa, caci imnele lui erau ca niste poeme cantate sau citite in adunari, cu intrebari si raspunsuri, pe care le insotea cu cantari din harfa. Si atat s-a facut de vestit prin aceasta fapta buna, incat le-a folosit tuturor si a fost numit “harfa Duhului Sfant.”

A cantat cu mare stralucire credinta, dragostea de frati, rugaciunea, si, mai ales, pocainta. Parti din scrierile lui se afla si in rugaciunile Bisericii noastre, precum rugaciunea: “Doamne si Stapanul vietii mele.” Si asa, scriind multe carti si pe multi invatandu-i si fiindu-le de folos, la adanci batraneti ajungand, Sfantul Efrem s-a mutat catre Domnul.

Poet, comentator al Sfintei Scripturi, predicator şi apărător al Ortodoxiei, Sfântul Efrem este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai creştinismului de limbă siriacă. Este primul imnograf creştin care a folosit poezia drept vehicul de răspândire a teologiei ortodoxe, deschizând calea imnografilor de mai târziu. A compus peste trei milioane de versuri. Astăzi se mai păstrează mai mult de 400 de imne efremiene. Deşi a trăit în afara culturii greco-romane, Sfântul Efrem îşi merită pe deplin locul alături de binecunoscuţii săi contemporani: sfinţii Atanasie cel Mare, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este esenţa  postului, un îndemn la o viaţă creştinească adevărată, la viaţă curată, la simplitate. Textul rugăciunii recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi constituie o adevărată verificare pentru ostenelile personale de-a lungul postului, în scopul eliberării de slăbiciunile sufleteşti ce ne împiedică să ne întoarcem noi înşine către Părintele ceresc:

“Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale.

Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin “.

Această rugăciune se rosteşte în Postul Mare de două ori la sfârşitul tuturor slujbelor ciclului liturgic zilnic, începând cu lunea săptămânii I până în miercurea Săptămânii Patimilor (cu excepţia sâmbetelor şi duminicilor, în care rânduiala liturgică are un caracter festiv). Rostirea rugăciunii este însoţită de metanii. Este alcătuită din trei grupuri de cereri adresate lui Dumnezeu: cereri negative în primul grup, pozitive în al doilea şi de păstrare a stării dobândite, graţie celui de-al doilea grup, în grupul al treilea de cereri. Conţinând toate elementele negative şi pozitive ale pocăinţei, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul poate constitui un etalon, un barometru pentru ostenelile personale ale credinciosului de-a lungul postului.

Asceza creştinilor din Nisibis

În scopul instruirii catehumenilor, a început să scrie comentarii la Sfânta Scriptură şi să compună imne. A slujit ca diacon şi catehet întreaga sa viaţă. Istoricul bisericesc Sozomen spune despre el că „în tagma clerului a urcat până la treapta diaconiei, deşi prin virtute a ajuns nu mai puţin decât cei admiraţi pentru preoţie, vieţuire bună şi cultură“. A aparţinut tradiţiei ascetice autohtone siriace: mulţi creştini, odată cu Botezul, luau asupra lor şi votul unei vieţi de înfrânare şi ascetism, trăită nu în afara, ci în mijlocul comunităţilor creştine (spre deosebire de monahismul egiptean). Pentru strădaniile sale, pentru postul aspru şi privegherile de toată noaptea, a primit de la Dumnezeu darul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, încât între sfinţi este numit „dascăl al pocăinţei“. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor şi, uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie.

Sfântul Efrem s-a inspirat din tehnicile ereticilor

După moartea împăratului Constantin cel Mare, regele Shapur II al Persiei (309-379) a dezlănţuit o serie de atacuri asupra teritoriilor învecinate ale Imperiului Roman. Nisibis, capitala provinciei Adiabene, a fost asediată în trei rânduri, în anii 338, 346 şi 350. În timpul primului asediu, cetatea a fost salvată graţie rugăciunilor diaconului Efrem şi ale Sfântului Iacob. Cel de-al treilea asediu a fost extrem de dramatic, deoarece regele Shapur II a deviat cursul râului Mygdonius pentru a inunda împrejurimile oraşului. Sfântul Efrem a descris acest episod în Imnele nisibiene, în care cetatea este comparată cu arca lui Noe plutind pe apele potopului.

În anul 363, împăratul Iulian Apostatul (361-363) întreprinde o campanie împotriva perşilor. Este ucis însă în lupta de la Ctesifon. Noul împărat ales de armată, Jovian (363-364) este nevoit să cedeze perşilor provinciile orientale cucerite de romani la sfârşitul secolului al treilea. Cu acest prilej şi cetatea Nisibis a revenit Persiei. Pentru că noii cuceritori vedeau în creştini aliaţii romanilor, au dezlănţuit violente persecuţii împotriva acestora. Ca urmare, creştinii au părăsit în masă cetăţile lor şi s-au refugiat pe teritoriul roman. Printre cei care au părăsit Nisibis sub conducerea episcopului Avraam (cca. 361) s-a aflat şi Sfântul Efrem. Noul său cămin a devenit cetatea Edessa (astăzi Sanli Urfa, în Turcia), capitala provinciei Osrohene, unde şi-a petrecut ultimii zece ani ai vieţii sale.

La vremea aceea, Edessa era frământată de diferite curente filozofice şi religioase care îşi disputau întâietatea. Creştinii ortodocşi, numiţi „palutieni“ după primul lor episcop, Palut, erau minoritari. Arienii, marcioniţii, maniheii şi diferite secte gnostice se autoproclamau adevărata biserică. În această atmosferă confuză, Sfântul Efrem s-a străduit să apere dreapta credinţă. Unii dintre eretici, îndeosebi adepţii lui Bardesane, se foloseau de poezie şi de muzică în răspândirea învăţăturilor lor. Când Efrem a văzut că siriacii erau încântaţi de eleganţa dicţiei şi de ritmul melodiei şi-a dat seama că pe această cale vor primi cu uşurinţă şi învăţăturile greşite. Drept răspuns, a început să alcătuiască şi el poeme asemănătoare acelora ca formă, însă conţinând învăţăturile Bisericii. Astfel, a devenit primul imnograf şi primul părinte al Bisericii care a făcut din poezie vehiculul învăţăturii teologice ortodoxe. A fost luat ca model de imnografii de mai târziu, în special de Sfântul Roman Melodul (� 560).

„Să nu cântaţi la moarte pe Efrem“

Tradiţia spune că Sfântul Efrem a întreprins două călătorii mai importante: în prima l-a vizitat pe Sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadociei, iar în cea de-a doua s-a întâlnit cu Avva Bishoi aflat în pustiul Wadi Natrun din Egipt.

S-a mutat din această viaţă la 9 iunie 373, fiind înmormântat cu simplitate în cimitirul străinilor din Edessa. Simeon Metafrastul ne spune că ucenicii l-au îngropat fără fast pentru a împlini dorinţa părintelui lor, exprimată înainte de a muri: „să nu cântaţi la moarte pe Efrem, să nu-i faceţi cuvânt de laudă, să nu-l îngropaţi cu haine de mare preţ, să nu-i puneţi trupul într-un mormânt deosebit, căci am făgăduit lui Dumnezeu a mă sălăşlui împreună cu cei străini, căci străin sunt şi pribeag ca toţi părinţii mei“.

Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe data de 28 ianuarie, alături de un alt părinte sirian, Sfântul Isaac. Este numit „harpa Duhului“, „Soarele sirienilor“ şi „Stâlp al Bisericii“.

Sfântul Efrem, despre rugăciunea neîncetată

„Bun lucru este totdeauna a ne ruga şi a nu ne îngreuna, rugându-ne a nu slăbi, după cum a zis şi Domnul, şi apoi Apostolul: neîncetat rugaţi-vă!, adică şi ziua, şi noaptea, şi în tot ceasul. Şi aceasta nu numai când intri în biserică, iar în celelalte ceasuri să fii fără de grijă. Ci, ori de lucrezi, ori de dormi, ori de călătoreşti, ori de mănânci, ori de bei, ori de boleşti, să nu-ţi încetezi rugăciunea, că nu ştii când va veni Cel ce va cere de la tine sufletul tău. Să nu aştepţi duminica sau o sărbătoare, ori un anume loc, ci precum a zis prorocul David, să te rogi în tot locul stăpânirii Lui. Deci, ori de eşti în biserică, ori în casa ta, ori la ţarină, ori de paşti vitele, ori de construieşti clădiri, ori de te afli la ospeţe, de rugăciue să nu te depărtezi. Atunci când poţi, pleacă-ţi genunchii, iar de nu poţi, roagă-te cu mintea, şi seara, şi dimineaţa, şi la amiază. Dacă rugăciunea ta va merge înaintea muncii şi atunci când de scoli din pat, mişcările tale cele dintâi se vor face prin rugăciune, atunci nici păcatul nu află intrare în sufletul tău.“ (Fragment din „Cuvânt despre rugăciune al Sfântului Efrem Sirul“ în Cele şapte plânsuri ale Sfântului Efrem Sirul, Ed. Bizantină)

„Când crezi că ai ajuns să înţelegi pe Dumnezeu, să crezi că n-ai înţeles nimic“

Preotul Paulonas, ucenic al fericitului Efrem diaconul, a fost un bărbat cu minte ageră şi învăţat în dumnezeieştile Scripturi. Pe vremea când învăţătorul său trăia, era renumit printre dascălii Bisericii mai ales ca orator. După moartea Sfântului Efrem însă, din dragoste de întâietate şi nume mare, s-a separat de Biserică şi a scris multe lucruri împotriva credinţei. Se spune că pe patul de moarte fericitul Efrem l-ar fi îndemnat: „Vezi, Paulonas, să nu te supui cugetelor tale şi să te înalţi! Ci atunci când socoteşti că ai ajuns să înţelegi pe Dumnezeu cel curat, să crezi că n-ai înţeles nimic!“ Căci Efrem a simţit din studiile şi discursurile lui Paulonas că acesta investighează lucruri noi şi-şi întinde mintea spre cele nemăsurate. (după Fericitul Ieronim, Despre bărbaţii iluştri)

Imnele Sfântului Efrem Sirul

Opera Sfântului Efrem este bogată, însă locul cel mai important în rândul scrierilor sale îl ocupă marile cicluri de imne. Acestea sunt poeme lirice cu imagini extrem de vii, cu o mare sensibilitate şi artă în folosirea limbajului şi cu o deosebită profunzime a gândirii. Imnele au fost alcătuite pentru a fi cântate în Biserică. Biserica siriacă păstrează în Liturghie imne de-ale Sfântului Efrem.

Astăzi se cunosc peste 400 de imne, însă linia melodică după care acestea erau interpretate nu o mai cunoaşte nimeni. Dintre aceste imne amintim: Imnele despre credinţă (cu 87 de imne), Imnele despre Nisibis (cu 77 de imne), Imne împotriva ereziilor (cu 56 de imne), Imne despre Paradis (cu 15 imne), Imne despre Postul Mare (cu 10 imne), Imne despre Răstignire şi Înviere (cu 35 de imne) etc. Redăm mai jos câteva fragmente:

„Doamne, deşi simbolurile Tale sunt pretutindeni,
Tu eşti ascuns pretutindeni.
Deşi simbolul Tău e în înalt,
înălţimea nu simte că eşti;
deşi simbolul Tău e în adânc,
adâncul nu înţelege cine eşti;
deşi simbolul Tău e în mare,
Tu nu eşti ascuns în mare;
deşi simbolul Tău e pe uscat,
el nu-şi dă seama că eşti acolo.
Binecuvântat este Cel Ascuns
atunci când El străluceşte!“ (Imne despre credinţă, 4,9)

„Căci El Dumnezeu este Cel Bun,
Care ne-ar fi putut sili să-I fim pe plac,
fără nici o osteneală pentru El; dar în loc de aceasta
El S-a trudit prin toate mijloacele
ca noi să lucrăm după bună plăcerea Lui
din voinţa noastră liberă,
ca noi să ne putem zugrăvi frumuseţea
în culorile strânse de voia noastră liberă
în vreme ce dacă El ne-ar fi împodobit, ne-am fi asemănat
cu un portret pe care altcineva l-ar fi zugrăvit,
împodobindu-l cu propriile lui culori.“ (Imne despre credinţă, 31, 5)

„Dacă un orb, deşi nu e în stare să zugrăvească soarele
şi razele lui
în inima şi în mintea sa,
încearcă totuşi să cercetaze izvorul luminii,
cum este în stare să vadă raza soarelui şi lumina sa
altfel decât crezând
celui care i-a descris-o?
Dacă o persoană lipsită de vedere ar vrea să ridice probleme,
nedând crezare celor auzite, el va cădea în zece mii
de nenorociri,
toate pentru că a încercat să cerceteze, rară reuşită însă.
A vrut să se dovedească orb de două ori:
la minte, ca şi la ochi.
Dacă însă ar fi vrut să creadă,
atunci o rugăciune către Cel Drept
i-ar fi luminat vederea“ (Imne despre credinţă, 65, 10-11)

„Ţie, Doamne, Îţi aduc în dar credinţa mea.
Şi-am adus-o goală, fără nici o faptă bună;
e a Ta, Doamne, de aceea Tu să o îmbogăţeşti,
şi atunci şi eu, sărmanul, voi fi îmbogăţit de ea.
Un negustor oferă unui rege un mărgăritar,
El îl primeşte gol, dar îl sporeşte:
regele îl sporeşte punându-l în coroana sa
Cu cât mai mult, Doamne, credinţa mea
nu va fi sporită Întru Tine?“ (Imne despre credinţă, 16, 6-7)

„Te-am chemat, Doamne, la o nuntă cu cântece
Dar vinul – rostirea laudei – a lipsit la prăznuirea noastră.
Tu eşti oaspetele care ai umplut vasele cu vin bun,
Umple gura mea cu lauda Ta.
Vinul din vase era înrudit şi asemănător cu
Acest Vin care dă naştere laudei
Văzând că şi vinul dă naştere laudei
De la cei care l-au băut şi au văzut minunea.
Tu, Care eşti aşa de drept că la o nuntă care nu era a Ta
Ai umplut şase vase mari cu vin bun,
Umple la această nuntă, nu vasele
Ci zece mii de urechi cu dulceaţa lui.
Iisuse, ai fost chemat la nunta altora
Dar aici e chiar ospăţul nunţii Tale simple şi cinstite:
Veseleşte poporul Tău reîntinerit,
Pentru că şi invitaţii Tăi, Doamne, au nevoie
De cântecele Tale: lasă-Ţi harpa să vorbească.
Sufletul este mireasa Ta, trupul cămara Ta de nuntă,
Invitaţii Tăi sunt simţurile şi gândurile
Şi dacă un singur trup e un ospăţ de nuntă pentru Tine,
Cât de mare e Ospăţul Tău pentru întreaga Biserică!“ (Imne despre credinţă, 14, 1-5)

(text: Bogdan DEDU)

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul, Patriarhul Constantinopolului (25 ianuarie)

Troparul Sf. Grigorie Teologul

Fluierul cel păstoresc al Teologiei tale a biruit trâmbiţele ritorilor; că ţie, celui ce ai încercat adâncurile Duhului, ți s-au adăugat şi frumuseţile Cuvântului. Ci roagă pe Hristos Dumnezeu, părinte Grigorie, să mântuiască sufletele noastre.

Condac,

Cu limba ta cea de Dumnezeu grăitoare, încurcăturile ritorilor dezlegând, mărite, ai împodobit Biserica cu veşmântul Ortodoxiei, cel ţesut de sus; pe care şi purtându-l, strigă împreună cu noi, fiii tăi: bucură-te, părinte, mintea cea preaînaltă a Teologiei.

Marele Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Patria lui pământească a fost Capadochia Secunda, iar patria cerească, Ierusalimul cel de sus. Părinţii lui erau de neam bun şi drepţi: Grigorie şi Nona, care mai înainte, din lipsă de cunoştinţă se închinau idolilor. După ce au născut pe marele Grigorie, părinţii lui au fost renăscuţi, primind Botezul prin apă şi prin Duh, şi tatăl sfântului a ajuns îndrumător adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz. Grigorie a străbătut toată învăţătura ştiinţei ca nimeni altul, ascultând pe cei mai vestiţi dascăli ai timpului său, în Cezareea şi Atena. Filozofii din Atena au căutat să-l oprească la ei, ca dascăl de filozofie, dar Grigorie, care singur spune că el împreună cu sfântul Vasile nu cunoşteau decât două căi în Atena: a şcolii şi a bisericii, nu s-a amăgit de slava păgână a filozofiei, ci s-a întors la tatăl său Grigorie, care era episcop bătrân în Nazianz. A vieţuit câţiva ani în pustiu, frământând în mintea lui întrebările cele mari ale învăţăturii creştine, sufleteşte îmbrăcat în strălucirea ortodoxă. A fost preot în Nazianz, a îmbrăcat în strălucire ortodoxă amvonul bisericuţei Sfânta Anastasia din Constantinopol, pe când ereticii arieni erau puternici în cetate. A ajuns patriarh şi întâistătător al soborului al doilea de la Constantinopol, din anul 381. Dar când era pe culmea faimei lumeşti, Grigorie, care iubea liniştea şi gândirea la cele înalte, a părăsit cetatea şi scaunul patriarhal şi s-a aşezat în satul Arianz din Capadochia, unde mai apoi, în linişte, a trecut către Domnul. Vestite sunt scrierile lui, mai ales cele cinci cuvântări teologice, în care lămureşte taina cea adâncă a Sfintei Treimi.

Mişcătoare sunt cuvintele la îngroparea lui Vasile cel Mare, a tatălui său Grigorie, a fratelui său Chesarie, a surorii sale Gorgonia. A scris multe scrieri; a scris versuri şi a întocmit Filocalia împreună cu sfântul Vasile. Pentru gândirea lui adâncă, biserica l-a numit cuvântător de Dumnezeu. Şi era sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, la stat, om de mijloc; cu faţa galbenă, dar veselă; cu nările late, cu sprâncenele drepte; căutătura blândă, cu ochiul drept mai mâhnit căci avea un semn de lovitură pe pleoapă. Barba lui nu era lungă, dar destul de deasă şi cam galbenă pe margine; cu părul alb, pleşuv. Moaştele lui au fost aduse din Nazianzul Capadociei, în biserica Sfinţilor Apostoli, de iubitorul de Hristos şi preacucernicul împărat Constantin Porfirogenetul.

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Grigorie de Dumnezeu cuvîntătorul, Patriarhul Constantinopolului (25 ianuarie)
(Adunată pe scurt după Grigorie prezbiterul, ucenicul său, şi după Rufin)

Patria Sfîntului Grigorie, Cuvîntătorul de Dumnezeu (Teologul), era a doua parte a Capadociei, cetatea Nazianz, de unde se numeşte şi Nazianz. Părinţii lui erau de bun neam şi cinstiţi, tatăl său avea acelaşi nume de Grigorie, iar maica lui se numea Nona. Însă tatăl său era mai înainte în necredinţă, fiind născut de părinţi necredincioşi, din tată elin şi din maică evreică, şi amîndurora le urma în parte, atît cu rătăcirea elinească, cît şi cu necredinţa iudeilor, precum este credinţa cea rea a ipsistarilor.

Sfântul Apostol Timotei; Sfântul Anastasie Persul [22 ianuarie]

Sfantul Apostol Timotei s-a nascut din tata pagan elin si din mama de neam evreu. Originar din cetatea Listra, Sfantul Timotei a fost ucenic al Sfantului Apostol Pavel. Din Faptele Apostolilor, aflam ca Sfantul Apostol Pavel ajunge impreuna cu Barnaba in Listra, unde va tamadui un schiop din pantecele maicii sale. In urma acestei minuni, mama lui Timotei il gazduieste in casa sa, si-l daruieste pe fiul ei lui Pavel, ca dar pentru binecuvantarea adusa in cetatea ei.

Mai tarziu, dupa ce Sfantul Evanghelist Ioan va fi alungat de imparatul Domitian in insula Patmos, Sfantul Apostol Pavel il va hirotoni episcop in locul acestuia. Patimirea sa este legata de o sarbatoare in cinstea zeilor. Exista obiceiul in timpul anului, ca inchinatorii la idoli sa poarte masti si sa omoare persoanele pe care le intalneau pe strazi. Socoteau ca asa aduc jertfa zeilor. In timpul acestui obicei, Timotei iese cu indrazneala in fata acestora si Il marturiseste pe Hristos. Acestia, neprimind cuvintele Sfantului Timotei, l-au batut pana cand si-a dat duhul. Trupul sau a fost ingropat cu cinste in locul ce se numea Pion. Din porunca imparatului Constantiu (337-361), moastele sale au fost duse in Constantinopol, de Sfantul Artemie mucenicul si au fost puse in biserica „Sfintii Apostoli”, alaturi de Apostolii Luca si Andrei.

Măritul mucenic Anastasie era de fel din Persia, şi a trăit pe timpul lui Hosroe, împăratul perşilor şi al lui Heraclie, împăratul romanilor, care a împărăţit vitejeşte şi creştineşte între anii: 610 şi 641.

Anastasie se născuse în ţinutul Razih, în satul Nuni. La început se numea Magundat, fiind fiul vrăjitorului Vav, de la care a învăţat meşteşugul vrăjitoriei, mai înainte de a intra în ceata ostăşească a tiranilor. Perşii, prădând Ierusalimul, au luat mulţi robi, precum şi cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci, pe care Domnul nostru Iisus Hristos a suferit pătimirea în trup. Pentru minunile făcute de sfânta Cruce în Persia, se dusese vestea că Dumnezeul creştinilor a venit acolo. Iar Magundat fiind biruit de dorul lui Dumnezeu, încerca cu multă osârdie să afle ce este cu sfânta Cruce. Şi aflând de la un creştin toată iconomia dumnezeiască a Crucii, a crezut în Hristos şi a dorit să se facă următor patimilor Lui. S-a dus apoi la Calcedon de unde aflând de înfrângerea perşilor de către Heraclie împăratul, a plecat la Ierapole, unde găzduind la un argintar, lucră împreună cu el meşteşugul argintăriei. De aici s-a dus la Ierusalim unde s-a botezat, fiind numit Anastasie. După aceea a intrat în mănăstirea sfântului Sava, unde a luat schima monahilor. Înaintând pe calea cea bună a virtuţilor, citea Sfintele Cărţi, învăţa pe de rost Psaltirea şi dorea cu ardoare să-şi sfârşească viaţa prin suferinţe muceniceşti şi prin sânge. Zugrăvelile de pe pereţii bisericilor cu chipurile sfinţilor şi vieţile lor scrise în cărţi îi aprindeau dorul să le urmeze pilda vieţii. Pentru aceasta a avut şi un vis, în care i s-a arătat un pahar de aur plin de vin pe care l-a băut, socotind că acesta era semnul că dorinţa lui de a mărturisi pe Hristos se va împlini. De aceea, după ce s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, a ieşit din mănăstire şi s-a dus în Cezareea Palestinei, unde întâlnindu-se cu nişte vrăjitori şi batjocorind faptele lor, a fost prins de ei şi dus la Marzavanas, stăpânul lor. Acesta l-a pus să care pietre, iar mulţi îl batjocoreau, smulgându-i barba şi bătându-l foarte rău. Mărturisind pe Hristos înaintea lui Hosroe, împăratul perşilor, şi neprimind să se întoarcă la legea lor persană a fost multă vreme chinuit şi în cele din urmă i s-a tăiat capul.

EPISTOLA A DOUA CÂTRE TIMOTEI
A SFÂNTULUI APOSTOL PAVEL

CAPITOLUL 1
Pavel lauda credinta lui Timotei. Credinta si invatatura sanatoasa trebuie pazite.

1. Pavel, apostolul lui Hristos Iisus, prin voia lui Dumnezeu, dupa fagaduinta vietii care este in Hristos Iisus,
2. Lui Timotei, iubitului fiu: Har, mila, pace de la Dumnezeu-Tatal si de la Hristos Iisus, Domnul nostru!
3. Multumesc lui Dumnezeu, Caruia Ii slujesc din stramosi, cu cuget curat, ca te pomenesc neincetat, zi si noapte, in rugaciunile mele.
4. Si pentru ca imi aduc aminte de lacrimile tale, doresc mult sa te vad, ca sa ma umplu de bucurie;
5. Imi aduc iarasi aminte de credinta ta neprefacuta, care, precum s-a salasluit intai in bunica ta Loida si in mama Eunichi, tot asa, sunt incredintat, ca si intru tine.
6. Din aceasta pricina, iti amintesc sa aprinzi si mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este in tine, prin punerea mainilor mele.
7. Caci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii si al dragostei si al intelepciunii.
8. Deci, nu te rusina de a marturisi pe Domnul nostru, nici de mine, cel pus in lanturi pentru El, ci patimeste impreuna cu mine pentru Evanghelie dupa puterea de la Dumnezeu.
9. El ne-a mantuit si ne-a chemat cu chemare sfanta, nu dupa faptele noastre, ci dupa a Sa hotarare si dupa harul ce ne-a fost dat in Hristos Iisus, mai inainte de inceputul veacurilor,
10. Iar acum s-a dat pe fata prin aratarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce a nimicit moartea si a adus la lumina viata si nemurirea, prin Evanghelie.
11. Spre aceasta am fost pus eu propovaduitor si apostol si invatator al neamurilor.
12. Din aceasta pricina si sufar toate acestea, dar nu ma rusinez, ca stiu in cine am crezut si sunt incredintat ca puternic este sa pazeasca comoara ce mi-a incredintat, pana in ziua aceea.
13. Tine dreptarul cuvintelor sanatoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinta si cu iubirea ce este in Hristos Iisus.
14. Comoara cea buna ce ti s-a incredintat, pazeste-o cu ajutorul Sfantului Duh, Care salasluieste intru noi.
15. Tu stii ca toti cei din Asia s-au lepadat de mine, intre care Fighel si Ermoghen.
16. Domnul sa aiba mila de casa lui Onisifor, caci de multe ori m-a insufletit si de lanturile mele nu s-a rusinat,
17. Ci venind in Roma, cu multa osardie m-a cautat si m-a gasit.
18. Sa-i dea Domnul ca, in ziua aceea, el sa afle mila de la Domnul. Si cat de mult mi-a slujit el in Efes, tu stii prea bine.

CAPITOLUL 2
Cununa celor ce se ostesc pentru Hristos. Cum trebuie sa petreaca invatatorii cei buni. Impotriva lui Imeneu si a altor invatatori mincinosi.

1. Tu, deci, fiul meu, intareste-te in harul care e in Hristos Iisus,
2. Si cele ce ai auzit de la mine, cu multi martori de fata, acestea le incredinteaza la oameni credinciosi, care vor fi destoinici sa invete si pe altii.

Cântări bisericeşti întâlnite în slujbele ortodoxe

Poezia religioasa in cultul ortodox isi are radacinile in imnografia bizantina care este o adevarata enciclopedie teologica versificata sau o teologie popularizata sub forma imnelor. Prin aceasta imnografie, dogma ortodoxa si-a gasit cele mai frumoase formule de exprimare, in formele cultului ortodox.

In limba greaca, imnele bisericesti respecta, ca forma, legile compozitiei poetice (ritm, rima, numar de silabe). Prin traducerea in limba romana acestea au fost insa redate in proza, respectandu-se fondul, in dauna formei.

In continuare, ne propunem sa prezentam formele pe care le imbraca poezia imnografica in cantarile bisericesti din slujbele Bisericii Ortodoxe.

Troparul reprezinta forma cea mai veche si fundamentala a poeziei imnografice. Denumirea de tropar se da astazi unor compozitii imnografice izolate, care prezinta pe scurt si canta chipul sau icoana vietii unui sfant (unor sfinti), ori descriu sensul si importanta unui eveniment din viata Mantuitorului sau din istoria sfanta a mantuirii, care se comemoreaza in principalele sarbatori din cursul anului bisericesc.

Troparele se canta la sfarsitul Utreniei, Vecerniei, la Liturghie, la Vohodul mic, la slujba Ceasurilor. Din acest motiv, in cartile de slujba de azi, aceste tropare se numesc apolitikia (adica tropare finale, de incheiere), pentru ca se canta, de regula, inainte de apolisul slujbei (vecerniei si Utreniei).

Printre cele mai vechi tropare, intalnite in cult se numara “Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te”, care se canta la Litie, si e atribuit Sfantului Chiril al Alexandriei si cele ale Nascatoarei de Dumnezeu, ale celor opt glasuri.

Tot tropare, in sens mai larg sunt acele scurte unitati imnografice (din Minee) numite stihiri, idiomele, automele, podobii, ipacoi, sedelne, antifoanele, svetilnele sau luminandele, numite si voscresne sau manecande.

Stihira este o compozitie imnografica in forma de versuri sau strofe, grupate in serie (numite si tropare in serie) care se canta la Vecernie (Doamne strigat-am si Stihoavna), la Utrenie (la Laude) dar si cadrul altor taine si ierurugii.

Se numesc stihiri, pentru ca origine sunt (ca structura externa) versuri sau strofe, cat si pentru ca ele sunt precedate de cate un stih sau verset din psalmi. Dupa continutul lor se deosebesc astfel: Stihiri ale Invierii, ale Crucii, ale Nascatoarei de Dumneseu, ale Sf. Treimi.

Cele mai vechi tropare (stihiri) intrate in uzul liturgic sunt din sec V: stihirile numite anatolicesti (atribuite imnografului Anatolie, patriarh ala Constantinopolului, care se canta la Vecernie si Laude, care preamaresc, pogorarea la iad si Invierea Domnului, urmarind combaterea ereticilor nestorieni si eutihieni;

Condacul si icosul sunt in cantare psaltica, strofa poetica, asezata dupa cantarea a treia sau a sasea a Canoanelor (in Minee, Octoih si Triod), care se canta la Liturghie dupa troparele de la Vohodul mic, precum si la randuiala Laudelor mici (Ceasuri, Pavecernita, Miezonoptica)

Condacul de azi nu e decat un rest din cele de odinioara care erau niste compozitii poetice mari, poeme imnografice avand 18-24 de strofe sau tropare si fiecare strofa fiind compusa din 20-30 de versuri scurte, cu o structura identica privind numarul silabelor si locul accentelor, strofe legate intre ele prin aceeasi tema. Strofele erau legate intre ele printr-un acrostih.

Perioada de inflorire a condacului in imnografia bisericeasca este prin sec. VI-VII. Vechile condace aveau la inceput o strofa care, ca fond, nu aveau nimic in comun cu restul strofelor, decat melodia si refrenul.

Aceasta strofa scurta se numea proimion (antestrofa). De fapt aceasta este strofa care se pastreaza pana azi sub numele de condac. Din sirul de strofe al vechilor condace s-a pastrat si prima strofa (ce urma antestrofei), al carei rol era de model pentru celelalte strofe si care se numea icos. Icosul se citeste dupa condac.

Restul strofelor din condac au iesit cu timpul din uzul cultului si n-au mai fost transcrise in cartile de ritual.

Cel mai vechi autor de condace si cel mai vestiti imnopgraf bisericesc este Sf. Roman Melodul (sec.VI). Lui i se astibuie singurele dintre poemele sau condacele vechi care s-au pastrat in intregime in cartile de ritual (Ceaslov si Triod) cunoscut sub numele de Acatistul Maicii Domnului si care se citeste, de obicei, in randuiala Utreniei din sambata a cincea a Postului Mare (Denia de vineri seara)

Podobia, numita si prosomie sau asemananda, este in muzica bisericeasca o stihira cu melodie tip, model, dupa care se executa toate cantarile bisericesti. Fiecare din cele opt glasuri isi are podobiile sale, care se insemneaza deasupra imnelor ce trebuie cantate intocmai cu podobia notata. Pana la trecerea pe note a imnelor, melodia se pastra prin traditie, podobia fiind un mijloc mnemotehnic a cantarii stihirilor.

Sedealna, sezanda sau catisma sunt psalmi care se canta sau se citesc in timpul slujbelor, ori izolati (ex Ps 103 la inceputul Vecerniei) ori in grupuri mici, ori insirati unul dupa altul, cum sunt cei sase psalmi de la inceputul Utreniei, ori grupati in cele 20 de sectiuni ale Psaltirii, numite catisme, care se citesc la slujba Ceasurilor, Miezonopticii, Vecernei si Utreniei. Aceste catisme sunt numite si sedelne, pentru ca in timpul citirii sau cantarii lor credinciosii pot sedea pe scaune su in strana.

Tot sedelne se numesc acele scurte tropare care se pun la Utrenie dupa citirea Psalmilor, dupa polieleu si la oda a treia a canonului.

Ipacoi sau subascultator este denumirea care se dadea in vechime raspunsurilor (refrenelor ) cantate de popor in cantarea responsorila a psalmilor. Ipocoi este o stihira izolata, constand in anumite versete din psalmi sau din unele formule liturgice cunoscute si consacrate in uzul liturgic, care se repetau ca un refren dupa fiecare verset al psalmului, asa cum a ramas pana azi in finalul Cantarilor Tremii, cantarilor finale din icoasele si condacele Acatistelor si in cele trei refrenuri din slujba Privegherii sau a Vecerniei Mari („Bine esti cuvantat, Doamne, Cel ce ai facut toate”)

Astazi ipacoi se numesc acele tropare sau strofe izolate care se citesc inaite de antifoanele celor opt glasuri de la Utrenia Duminicilor si praznicului respectiv. Au acest nume pentru ca rostirea lor trebuie ascultata cu multa atentie, ca o vestire sau proclamare solemna. Sa mai intalneste si la Pavecernita Invierii si la Miezonoptica dupa canon.

Antifoanele numite si Treptele antifoanelor, sunt cantari scurte din Octoih. Se numesc astfel deoarece in vechime se cantau antifonic, alternativ, de catre cele doua strane, adica alternativ. Aceste cantari sunt compuse pe baza psalmilor 119-133, care formeaza catisma a 18-a numita si „Cantarea treptelor” pentru ca la iudei se canta pe treptele templului din Ierusalim, de catre doua grupe de cantareti, care stataeau fata in fata si cantau pe rand. Fiecare antifon din cele opt glasuri e format din noua tropare, grupate trei cate trei, in antifoane pentru fiecare glas. Aceasta impartire a antifoaneleor are un caracter trinitar, facand referire la cele noua cete ale ingerilor, in ierarhia cereasca, cantand Sfintei Treimi. Compunerea antifoaneleor e atribuita Sfantului Ioan Damaschin si Sfantului Teodor Studitul.

Prochimenul este in cantarea bisericeasca, stihul (versetul) ramas din psalmul care odinioara preceda lecturile biblice: Paremiile, Apostolul, Sfanta Scriptura. Il intalnim in randuiala Vecerniei, Utreniei si Sfintei Liturghii.

Canonul, in cantarea psaltica, este o compozitie din mai multe cantari (ode, tropare, catavasii), care respecta anumite reguli privind forma si legatura dintre ele, astfel incat impreuna sa formeze un tot. Canonul este format, atunci cand este complet din noua ode; cand este mai restrans e format din doua ode (diode) sau din trei (triode); fiecare oda este si ea formata din trei, pana la noua tropare, care respecta structura primului tropar (privind numar silabelor si locul accentelor), adica a primei strofe din oda numita (irmos sau catavasie), ce va fi model pentru celelalte strofe carora la imprima melodia si numarul sau de versuri si de silabe.

Dupa tema canoanele pot fi: ale Invierii, ale Crucii, Treimic, ale sfintilor. Cel mai mare numar de canoane e incadrat in slujba Utreniei, dar sunt canoane si in slujba Pavecernitei, a Miezonopticii de duminica si a unor Sfinte Taine (Maslul) si ierurgii (ca Inmormantarea). Si la Liturghie sunt canoane (Cantarea a treia si a sasea din Canonul Utreniei).

Luminanda sau svetilna reprezinta o categorie de stihiri sau tropare izolate care se canta inainte de Laude (in randuiala Utreniei).

Se umesc asa deoarece odinioara se cantau in momentul cand incepea sa se lumineze de ziua si pentru ca, in mai toate cantarile care poarta acest nume e vorba de lumina. Svetilnele au, dupa text, si ideea de „lumina”, si pe cea de „trimitere”. Denumirea de „luminanda” se potriveste, dupa continut, mai ales Svetilnelor celor opt glasuri pentru Postul Mare (din Triod si Ceaslov). Pentru svetilnele din restul anului, si indeosebi pentru cele 11 svetilne ale Invierii, care se canta la Utrenia de duminica, termenul de trimitere este mai potrivit pentru continutul lor, in care se vorbeste despre trimiteea Sfintelor Mironosite la Apostoli, de catre Iisus, in ziua Invierii Lui, precum si de trimiterea celor doisprezece Apostoli la propovaduire dupa Inviere.

Cele 11 svetilne ale Invierii sunt in legatura cu cele 11 Evanghelii ale Invierii, care se citesc la Utrenia duminicilor, pe care le comenteaza (parafrazeaza); Luminandele Invierii au fost alcatuite de imparatul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, in secolul al X-lea.

Voscreasnele, eotinalele sau manecandele, sunt cantari matinale, pentru ca in toate este vorba de „manecarea”, adica mergerea la mormantul Domnului, dis-de-dimineata, in ziua Invierii, a femeilor mironosite. Voscreasna se canta la Slava Laudelor, in randuiala Utreniei duminicilor. Aceste 11 stihiri ale Invierii stau in stransa cu cele 11 Evanghelii ale Invierii pe care le comenteaza. Au fost compuse in secolele IX-X, de catre imparatul bizantin Leon Filozoful.

Doxologia Mare, slavoslovia, marinda sau imnul ingeresc,  este un imn de slavire a lui Dumnezeu care se canta atat la slujba Utreniei, („Slava celui ce ne-ai aratat noua lumina!”) In forma de azi, Doxologia este un imn cu caracter trinitar, un imn de lauda catre Dumnezeu Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Prin secolul al IV-lea , el a devenit un mijloc de lupta impotriva ereziilor antitrinitare (ariena si pnevmatomaha).

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Psalmul 15

videomontaj: † DOAR ORTODOX †

fotografii: Orthphoto

Păzeşte-mă, Doamne, că spre Tine am nădăjduit.
Zis-am Domnului: “Domnul meu eşti Tu, că bunătăţile mele nu-ţi trebuie”.
Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru ei.
Înmulţitu-s-au slăbiciunile celor ce aleargă după alţi dumnezei. Nu voi lua parte la adunările lor cu jertfe de sânge, nici nu voi pomeni numele lor pe buzele mele.
Domnul este partea moştenirii mele şi a paharului meu. Tu eşti Cel care îmi aşezi mie iarăşi moştenirea mea.
Sorţii mi-au căzut între cei puternici, că moştenirea mea este puternică.
Binecuvânta-voi pe Domnul, Cel ce m-a înţelepţit; la aceasta şi noaptea mă îndeamnă inima mea.
Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin.
Pentru aceasta s-a veselit inima mea şi s-a bucurat limba mea, dar încă şi trupul meu va sălăşlui întru nădejde.
Că nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tău să vadă stricăciunea.
Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii; umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta, şi la dreapta Ta de frumuseţi veşnice mă vei sătura.